Dezaprobat de votanti, cu ocazia alegerilor partiale din Masachussetts, prin alegerea unui republican in locul celebrului democrat Teddy Kennedy, presedintele Obama a incercat imediat sa mascheze esecul adoptând un ton potrivit liberalismului de stânga american, criticând modul de organizare a sistemului bancar american si solicitând sa fie modificat: responsabilii in cauza sa initieze separarea totala a activitatilor de atragere de depozite si creditare in cazul investitiilor comerciale si industriale, pe de o parte, de activitatile speculative pe pietele financiare, obligatiuni si hedge funds, pe de alta parte, atât pentru clientii lor cât si pentru fondurile proprii ale bancilor. Pentru prima oara am auzit, in discursul unui inalt demnitar politic, sa se faca referire nu la notiunea de „sistem bancar“, o terminologie clasica de secol XIX, ci la aceea de „industrie bancara“ – cu sensul de ansamblu de activitati „productive“, de vânzare si cumparare a unor „produse“ strict financiare (termenul s-a generalizat de ceva timp in jargonul finantist). Presedintele ar fi spus, pe scurt, cam asa: speculati, speculati, imbogatiti-va, dar nu-i expuneti la riscuri derezonate pe depunatori si, mai ales, nu periclitati finantele alocate activitatilor de producere a bunurilor materiale reale – adica dezvoltarii – motorul esential al cresterii economice.
Caci criza prin care toata planeta a trecut si in care continuam sa traim – cu exceptia Chinei si poate a Indiei si a tarilor atât de sarace incât se afla in afara circuitului economic global (Eritreea, Somalia, Laos, ori, cele câteva tarisoare din Caraibe si din Pacific, paradisuri fiscale ale bancilor, traficantilor si mafiilor de tot felul) – ei bine, aceasta criza a fost provocata de expansiunea fara limite a „industriei financiare“ in asa hal incât chiar si cel mai mic semn de periclitare a productiei (in acest caz, originea crizei sta la baza recesiunii in domeniul constructiilor imobiliare bazate pe credite ieftine, din SUA), cea mai neinsemnata scadere a veniturilor salariatilor din industrie sau servicii, datorata supraproductiei ciclice (Internetul e un exemplu), cea mai mica frâna pusa revenirii la investitiile ultra-rapide, urmarite in continuare cu aviditate poate sa zgâltâie, instantaneu si din temelii, sistemul economic global, probându-i uimitoarea fragilitate.
In numai câteva zile din septembrie 2008, capitalismul-rege s-a dovedit gol. Giganticele fonduri a caror provenienta devenise tot mai enigmatica si care circulau din mâna in mâna, din banca in banca si din hedge funds in hedge funds, amplificându-si, pe acest traseu, valoarea, s-au revelat a nu fi fost altceva decât gogosi: valori fictive pentru momit gurmanzii lacomi de profit imediat, care si-au dat astfel gologanii sunatori (intrati imediat in buzunarele fondurilor de gestiune) in schimbul unor cifre afisate pe ecranul unui computer. Iata de ce, dupa zece ani de speculatii fara limite, a fost nevoie de sume colosale din banul public pentru a pune pe linia de plutire sau a nationaliza banci si companii de asigurare, fiindca sumele ramase in teschereaua acestora n-ar fi putut acoperi nici macar o treime din activele avute in depozit (particulare, industriale, comerciale, ale firmelor de asigurare si de pensii). OCDE, organism serios, care nu poate fi banuit de intentii „revolutionare“, a evaluat recent la cca 11 400 de miliarde de dolari sumele mobilizate din banii contribuabililor pentru salvarea bancilor si a companiilor de asigurari – asta insemnând 1 676 de dolari de la fiecare locuitor al acestei planete[1].
Fara acest aport, situatia consumatorilor de nivel mediu si a unui mare numar de investitori ar fi fost crunta, iar consecintele politice ale unui asemenea dezastru financiar – usor de anticipat. Elitele conducatoare ale democratiilor reprezentative ar fi fost obligate sa faca fata unor miscari sociale de o amploare nemaiintâmplata din anii 1930 incoace, sa recurga la masuri de represiune, sa declare stare de urgenta ori, mai rau, cine stie, sa declare stare de asediu, pe care sa nu le poata gestiona, insa, din lipsa resurselor – risipite in razboaiele duse in mai multe teatre de operatiuni din Orientul Apropiat si Mijlociu.
Astfel, aceiasi actori economici care denuntau altadata, cu virulenta stiuta, omnipotenta statului – trâmbitând peste tot sloganele „traiasca privatizarea generalizata“, „doar capitalul privat e capabil sa gestioneze armonios economia“, doar „mâna invizibila a legii cererii si a ofertei va putea sa rezolve contradictiile economice si sociale, in cadrul deciziilor intotdeauna rationale ale actorilor economici“ – au aratat acum ca nu sunt decât niste inselatori ordinari, niste pomanagii deghizati, implorând bani statului sub amenintarea ca falimentul propriu va antrena si cele mai rele consecinte socio-economice mondiale de dupa 1929…
Avem de-a face, asadar, cu escrocheria colosala a unei lumi – cea a finantelor – care, cu complicitatea responsabililor politici, huzureste pe deasupra legilor. Nu numai direct-implicatii in gesionarea economiei private au gresit, dar si cei care trebuiau sa-i controleze pe acestia – o dovada in plus, daca mai era nevoie, a malversatiilor incestuoase dintre actorii majori ai industriei financiare si ai politicii. Or, incredibil dar adevarat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionari catastrofice, a acestui rapt de proportii, ca s-o zic pe-a dreapta. Un inginer, un arhitect, un militar, un cercetator, un lucrator oarecare daca ar fi comis asemenea greseli profesionale ar fi fost fara doar si poate târâti in fata unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a intâmplat insa nimic. Ba mai mult: o data stabilizate bancile private, directorii
acestora au reinceput speculatiile cu bani publici, continuând sa dicteze regula jocului ca si pâna acum (fiindca pretul de piata al banilor si cursurile valutare sunt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul bancilor centrale), si acordând imprumuturi cu dobânzi mult mai mari (si riscuri cvasi-nule) decât cele acordate lor de bancile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, bancile aduna sume frumusele, care le permit sa ramburseze fondurile publice si, simultan, sa fabrice din nou dividendele si primele-gigant pentru satisfacerea conducatorilor si brokerilor lor.
Asa-zisa relasare economica e de fapt una fictiva si nu se sprijina pe o activitate industriala reala (cu exceptia Chinei), ci pe scaderea costurilor de productie gratie somajului masiv (suportat tot de masa contribuabililor, sub forma subventiilor publice si a ajutorului de somaj) si pe gaselnita indatorarii cetatenilor la banci. Totul functioneaza asadar ca si cum in cârca acestor „elite“ economice n-ar sta nici o responsabilitate sociala, ca si cum omul de rând si realitatea cotidiana n-ar exista, ca si cum mentinerea privilegiilor lor financiare – exorbitante – ar fi o necesitate si singurul mod prin care pamântenii ar putea rasplati calitatile suprafiresti ale acestor fiinte deosebite. Insa, fie ca „elitelor“ le place, fie ca nu, restabilizarea institutiilor financiare cu pricina s-a facut cu banii salariatilor, ai muncitorilor si cu banii oamenilor fara viitor, virati cuminte in buzunarul statului, sub forma de impozit.
Cam asa arata peisajul financiar azi: o pacaleala colosala pusa la cale de „industria financiara“ si de statele dindaratul ei. Or, in acest context, intelectualii, care in majoritatea lor zdrobitoare se pretind reprezentanti ai societatii civile si deci ai moralei civile, n-au gasit altceva mai bun de facut decât sa apeleze la tactica tacerii asurzitoare. Cu câteva, remarcabile, exceptii: sa fim drepti si sa recunoastem ca in Europa, ca si in Statele Unite (in România se pare ca nu prea…), s-au facut auzite voci discordante, ici si colo, si chiar anumite critici destul de ferme; un zgomot infim insa in comparatie cu logoreea dezlantuita in mod curent in jurul oricarui subiect pretins etic pe care doxa puterii li-l plimba pe la nas. Bravii tenori ai drepturilor omului n-au zis nici pâs de aceasta data…
autor: Claude Karnoouh
traducere: Teodora Dumitru
revizuire: Remus Tanasa
sursa: http://revistaculturala.ro
[1] Cf., Frédéric Lordon, „Le Monde Diplomatique“, februarie 2010.
Share on Facebook